Suntem mereu in cautarea perfectiunii. Ne dorim in fiecare clipa sa ne bucuram ca si cum ne-am fi implinit un ideal si ne trasformam viata intr-o pista de aterizare pentru fericire. Nu vedem altceva in jurul nostru si, trebuie sa recunoastem, suntem egoisti cand e vorba de fericirea noastra, o cautam chiar si atunci cand incercam sa aducem culoare in viata unei persoane. Faptul ca ea zambeste datorita noua e un aspect care ne da confort si satisfactie, deci fericire.
Ne desfacem bratele pentru a primi afectiune, zambim atunci cand ni se zambeste, cautam inspiratie in tot ceea ce cunoastem si ne atrage. Cum faci insa pentru ca fericirea sa ajunga la tine si sa simti ca ai muncit pentru ea?
Eu am impresii despre perfectiune, pentru ca am fost acolo sa o gust. Se numeste Iezer-Papusa, face parte din grupa de munti Iezer-Papusa-Fagaras si m-a invatat sa zbor asa cum de mica mi-am dorit. Bataile inimii se intensifica pe masura ce urc, dar nu am teama ca altitudinea imi va rapi din putere, vointa mea intrece orice durere musculara. Nici faptul ca ceata racoroasa pare sa fie in continua competitie cu noi nu ma forteaza sa renunt, orice munte e greu de urcat daca te gandesti cata greutate suporta corpul tau.
Ascult vantul si nu stiu cum sa reactionez. Sa ii multumesc pentru spectacolul auditiv creat sau sa ii explic ca am nevoie de liniste pentru a observa avansul norilor spre culme? Ma acompaniaza peste tot, dar asa este el, vrea sa ia parte la manifestul platoului montan. Urcand in continuare prin pasunea alpina de pe Gradisteanu, schimbarea de altitudine o simt cand imi ingheata instantaneu sangele in vine. E destul de racoros si ceata care nu ne permite sa vedem prea mult din munte se instaleaza psihologic in conduita noastra. Oscilam daca sa continuam drumul, riscand sa ne ratacim sau sa ne intoarcem la cabana, renuntand pentru moment la ideea de aplaudat muntele pentru maretia sa.
Chicotitul fetelor si dorinta baietilor de a-si afisa increderea in experienta lor montana sunt fenomene care, oriunde s-ar desfasura, fac ca timpul sa treaca repede si.. ceata sa dispara. Continuam traseul si la 2000 de m se asterne, pe o lungime scurta, fasia aurie de brau, care ne fereste de muscaturile frigului. Aici cutezam sa ne intoarcem privirile spre drumul deja parcurs, hotarand ca mai avem inca pe atat de strabatut. Nu e bai, emotia unui orizont inzapezit si puternic mirosind a munte ispiteste chiar si istovitul orasean.
Mai glumind, mai asteptand-o pe intarziata Ioana, Vali capteaza norii atasati de crestele montane si este intotdeauna surprins de forma pe care acestia o iau in raport cu Piatra Craiului. Cum poti descrie ce simti cand observi valea raului care fragmenteaza muntele? Nu stiu ce este mai coplesitor atunci cand ai sansa sa vezi pentru prima oara maretia muntelui: valea raului care, prin actiunea lui puternica asupra terenului, a sculptat muntele intr-o opera de arta sau domeniul muntos care se inalta in fata ta, demonstrandu-si superioritatea?
Nu mi-as fi dorit sa plec. Pastrez cu mine pozele acelui soare printre nori care imi arata exact ce am nevoie sa vad pentru a fi geloasa pe creatia lui Dumnezeu. Daca ar fi sa schimb ceva la aceasta experienta, nu as schimba absolut nimic. Orice incercare de a urca o panta mai grea, orice strop de sudoare care m-a incercat in timp ce respiram greu, orice nepotrivire a pamantului care m-a facut sa ma impiedic, au fost atat de bine legate intre ele, incat, pe varful Papusa ajungand, am stiut ca au fost binemeritate.
In schimb i-as lua pe toti cu mine acolo sus, sa vada ce am vazut (sigur, majoritatea a vazut locuri si mai frumoase), sa miroasa aerul tare, sa guste din aventura. Ei sunt frumosii ce reprezinta spiritul Cuca!
Caietele Ioanei 