Avem infinite inimi cuibarite in acelasi piept. Una traieste de acum incolo, cealalta este o creatie a unor batai extremiste, a unor indelungi razboaie, a unor armistitii mascate, a atator promisiuni, dar si crize la usi deja inchise. Unele inimi au decupat atatea poze in care erau mai multi oameni decat ar trebui, in timp ce altele bantuie vechile rani si se mint ca nesomnul ar fi de la luna plina.
Inimile fantoma sunt cele mai poetice. E ca si cand ti-ar disparea unul dintre membrele corpului si creierul nu ar constienza asta si ar continua sa furnizeze reactii nervoase si acelasi nivel de sange, aer, presiune. Cu o inima retezata, creierul intra in blocaj. Ar vrea sa fuga de toata agitatia care se petrece in piept, dar in schimb trimite instructiuni de rememorare a trecutului.
Repetitii reusite ale atator acte dramatice, in care ne pierdeam o energie care ar fi construit electricitatea intregului oras, si care fi putut, in schimb, sa o vindece pe a noastra. De cate ori ploua, strangeam toata apa in gropile pe care le formau plecarile noastre si ne inecam orice speranta ca vom fi ca la inceput. Simteam ca gatul ni se strange si ca toti balaurii care locuiau in piept nu au niciun loc prin care sa iasa, ca ii ingramadeam acolo si le ziceam sa mai rabde putin, ca va fi iarasi cald, va fi iarasi nevoie de ei.
Cum sa ne spunem astfel incat sa ne si credem? Cum sa ne mai iubim daca nu ne mai continem? Ca ne ardem si in acelasi timp ne stingem, si ne dorim atat de mult sa fim in continuare, dar cat sa mai tina cusaturile inimii asteia?
Caietele Ioanei 