Cancerul nu ucide spiritul.

Am invatat ce e suferinta si nu doresc nimanui sa simta amarul gust pe buzele sufletului sau. Sursa continua de neplaceri si de crude amagiri la adresa ta, in fata ei nu ai scuze si nici aparare, iar usile fragmentului de suflet afectat nu se inchid, oricate clipe ai trai dupa aceea. Toti suferim.. mai devreme sau mai tarziu, mai mult sau mai putin, mai tratabil sau nu. Depinde daca reusim sa ne ridicam sau daca avem motivatia necesara in lupta cu boala.
Mi s-a reprosat de catre o persoana care ma cunoaste prea putin, se pare, ca sunt vulnerabila la problemele delicate ale vietii si ca, prin urmare, in orice clipa se asteapta sa cad, infranta de sirul interminabil de tradari, suferinte, minciuni si tragedii ale vietii si, odata palmuita de aspra infatisare a bolii, nu ma voi mai ridica, sunt prea slaba.

Oare ar trebui sa-i spun ca m-am intalnit deja cu durerea? Sa ii explic si ei ca am fost si am vazut? Ca am suferit si am plans? Cum sa ii explic cuiva care ma crede invinsa ca tulburarea mi-a macinat mereu gandurile, mi-a macinat visele, a macinat tot?
Sa vad oameni care se lupta cu moartea, sa vad persoane ce nu si-au pierdut doar parul, ci chiar sperantele in cautarea sanatatii si poate, implicit, a fericirii este cutremurator. Si mai tulburator era faptul ca ii vedeam aproape ucisi, cazuti la pat, nenorociti de cancer in timp ce si eu ma tineam cu greu pe picioare. Nu stiu ce te consuma mai mult, faptul ca esti in suferinta fizica sau privirile pe care acele persoane bolnave le arunca, tremurand de frica bolii.

Atat de calzi si de sinceri, lor le era mila de mine. Pentru ca eram doar un copil rapus de o boala, care trebuia sa se recupereze dupa o operatie destul de nepotrivita pentru varsta mea frageda. Pentru ca, pe patul de spital, rapusi si gemand de durere, mai aveau puterea de a mangaia crestetul celor speriati, de a le spune o vorba buna, de a ii incuraja sa vada viitorul. Chimioterapie, raze, unde magnetice, aparate ce iti transforma creierul intr-o leguma. Si totusi poti fi om cat ti-a mai ramas, poti sa intrebi un copil de 18 ani cum a ajuns in Cluj pentru a se opera, ii poti citi in priviri disperarea pentru ca nu stie ce ii rezerva soarta. Oamenii astia sunt aur, un aur neslefuit, dar pretios si demn, un aur ce nu dispare atunci cand apar semne ale trecerii timpului. Ei marcheaza triumful cancerului pe pamant si, desi pier cautand fericirea in sanatate, in mod sigur vor ajuta alti oameni sa vada altfel probleme vietii. Pe mine m-au ajutat enorm sa inteleg cat sunt de norocoasa sa traiesc langa familia mea, langa prieteni, sa fiu iubita si (mai mult sau mai putin) sanatoasa, sa privesc inainte si sa zambesc fara frica.

Am invatat ce-i durerea si nu mi-e frica sa recunosc ca am fost pierduta pentru mult timp, crezand ca nu voi fi destul de puternica. Si nici nu sunt fatarnica cand spun ca imi iubesc lumea, pentru ca ei, bolnavii de cancer si oamenii operati de tumori din Institutul Oncologic ‘Ion Chiriuta’ din Cluj m-au facut sa vad viata altfel. Odihneste-te in pace, Elena!

Raceala, dezgust

Merg hotarat si nu privesc inapoi. Acum am prea multe probleme si nici gandul ca ar trebui sa intorc privirea nu manifesta prea mult interes. Acum totul este intre mine si asfalt. Este umed, se pare ca a plouat azi-noapte. Si ce daca? Oricum el e mult mai uscat decat orice muritor de rand. Este amestecat cu pietris, cu sacrificiu, cu timp. Pare usor depasit de situatiile cotidiene, chiar da sa fie putred. Dar nu.. Oricum oamenii sunt mult mai putrezi decat el.

Trebuie sa-mi eliberez mintea. Gata. Tac.

Si cand ma gandesc ca am pierdut atata timp fara sa stiu cat de confortabil este asfaltul. Da, este rigid, aspru, inuman, rece, abandonat, urat, putred. Miroase urat si este plin de praf. Parasit de toti si incercat doar de masini si de trecatori flamanzi de cotidian, de probleme zilnice, nimeni nu se gandeste la el. Si totusi.. el se gandeste la noi.

Am transpirat. Ma opresc cand melodia din mp3-player se termina brusc. Nu vreau sa stau in loc, e ca si cum i-as intrerupe ritualul drumului. Trebuie sa continui. Viteza.. da, este exact ce imi trebuie acum.
Uite.. urc un deal si sunt depasita iar de gandurile mele. Ma asteapta dincolo de vale toate visurile urate de saptamana asta, iar multe din solutiile pe care trebuie sa le gasesc se ascund in inima padurii. Nu vreau sa ma duc acolo. Drumul ma intelege si imi ofera o scurtatura spre un nou inceput. Este doar o poteca, dar macar nu trebuie sa infrunt privirile lor, fericirea, durerea pe care ei si-o provoaca incercand sa fie fericiti, zumzaitul de primavara.

Nu e bine. Alearga! Ai uitat? Lasa-i sa fie fericiti, oricum nu o sa dureze. Chipuri de lut si insigne demonice, muritori imprastiati in negura cotidianului, nu va cunosc.. si nici nu vreau. Sunteti inferiori desi ma priviti pe mine cu raceala si cu dezgust.

Drumul. Picaturi de ploaie. Fiori. Bate vantul. Viata continua.
La fel si eu continui sa alerg. Trist, ratacitor, flamand, palid, slab. Dar merg hotarat si nu privesc inapoi!

Pista invingatorilor

Alegerile pe care le facem in viata sunt de cele mai multe ori o completare a valorilor noastre. Sau poate o confirmare ca drumul pe care ne aflam este cel bun. Oricum ar fi, acel drum trebuie gasit prin siguranta si suflet, respect si multa determinare.
Prima oara cand Matt a pasit pe pista de automobilism, a stiut ca va iubi acest sport. Simtea ca acesta este drumul sau in viata si ca, indiferent de ce ar urma, nimic nu l-ar impiedica sa renunte. Desi avea doar 9 ani cand tatal sau l-a dus la prima competitie de automobilism, in sufletul baiatului fiorii deja ii resuscitau toti porii, sunetul rotilor flamande de viteza il fascinau, facandu-l sa viseze dincolo de linia de sosire.
-Tati, de ce pilotii incetinesc in curbe?
-Pentru ca altfel drumul inselator i-ar duce in directii nedorite.
-Dar daca incetinesc, nu pot fi depasiti mai usor de cei din urma?
-Bravo, esti foarte istet pentru varsta ta. Asa este, doar ca daca observi bine pista, iti vei da seama ca ei toti lupta pentru acelasi lucru: linia de sosire. Daca risti si nu incetinesti la curbe, atunci vei ajunge unde nu trebuie. Si vei rata sa vezi primul, steagul de sosire.

-Tati, vreau si eu sa vad primul steagul cand voi fi mare.

Se întâmplă câteodată.. Un moment se opreşte în timp. Si pluteşte şi rămâne… pentru mai mult de un moment. Şi sunetul se opreşte… şi mişcările se opresc…pentru mult, mult mai mult de un moment. Şi apoi momentul dispăru.
Iar inima lui Matt incepu din nou sa bata.
“ -Tata, vino! Am nevoie sa ma ghidezi. E totul gol, nu mai vad linia. Este.. gol.”

Presa internationala profitase de accidentul lui Matt din ultimul Grand Prix al sezonului pentru a aduce in centrul atentiei viata tanarului ce a socat lumea automobilismului prin daruirea sa extraordinara. Desi nimeni din familia Hewit nu dorea sa comenteze nefericitul accident, speculatiile incendiau in fiecare zi mass-media, camufland scena competitiilor pe patru roti intr-un adevarat spectacol comercial. Insa lupta cu moartea a sportivului nu putea fi divulgata unor astfel de actiuni ieftine si lipsite de esenta. Doar el si amintirile legate de tatal sau aveau prioritate acum. De fapt, acestea i-au adus inapoi bataile inimii si respiratia.
-Matthew? Ma auzi? Poti sa deschizi ochii acum..
-Tati?
Cu emotie in glas , ridica prima pleoapa si apoi, intr-un gest infantil, bulbuca ochii pentru a-si arunca privirea asupra tortului acoperit de munti de ciocolata. Toti incep sa cante: “Multi ani traiasca, multi ani traiasca, la multi ani!”.
-La multi ani, dragule, il saruta tandru Linda, mama sa.
-Sufla in cele 10 lumanari si puneti o dorinta, baiete! Incearca sa fie una fara coada si fara mustati. Asta ai primit anul trecut.
-Tata, acum imi doresc..
Dupa un lung moment de tacere, o voce de femeie ii acopera gandurile tanarului.
-Domnule Hewit, ma auziti? Asistenta, cheama doctorul imediat. Pilotul nostru isi revine. In minte ii rasuna acel blestemat: “Sa fiu pilot de curse. Tata, asta imi doresc.”

Nu lăsa pasiunea ta să moară, scânteie cu scânteie în mişcarea continuă a lui “nu chiar”, “încă nu”, şi “deloc”.
Nu lăsa să piară eroul din sufletul tău în frustrarea vieţii pe care o meritai şi n-ai reuşit să o ai.
Lumea pe care o doreşti poate fi obţinută. Există. E reală. Să nu clachezi. E posibilă. E a ta.

Efect de recul

Sau teoria distrugerii tale ca entitate a materialismului

Nu, nu doresc sa creez nici un fel de controversa legata de discutii filozofice despre materialism, despre perfizie, ipocrizie, lipsa originalitatii in spatiul in care incercam sa ne dezvoltam ca hibrizi ai societatii. Nici nu simt nevoia sa trag linie si sa insumez, la sfarsit de semestru de viata, cantitatea de informatie fara forma, fara capat, fara bataie de inima, pe care mintea mea a insusit-o. As fi prea ipocrita, din moment ce si mie imi place sa-mi pierd capul in prostii fara sens, sa relationez cu oameni absurzi si cu sentimente fara baza afectiva. De asemenea nu vizez nici explicarea efectului de recul al unei arme de foc la fiecare tragere, desi subiectul, din punct de vedere fizic si nu numai, poate genera adevarate reactii in cautarea explicatiei stiintifice potrivite.
Propunerea tematica si interpretarea pe care doresc sa o primesti din aceste ganduri interfereaza cu planuri ale adolescentei si, in mod direct, cu trecerea fireasca de la aceasta etapa a copilariei la maturitate.
Ca un prim pas in abordarea subiectului iti propun un mic exercitiu de “memorie”.Gandeste-te cand a fost ultima oara cand ai privit fuga lenta a norilor. Sau mai stii exact cand te-a bucurat ultima oara un chip de copil? De ce sovaiesti? Haide, spune..
Cumva astazi doar l-ai tinut de mana, evitand sa-l saruti si sa te afisezi cu el in public? Ai pastrat secretul mangaierilor sale doar pentru voi doi?
Cand ai chicotit gentil, flirtand nevinovat si pretentios, l-ai privit cu toata caldura pe care esti in stare sa o transmiti?

Efectul de recul iti manevreaza pasii, iti dicteaza modul in care ar trebui sa te manifesti.
Nici nu realizezi cu cata energie, cu cata forta poti fi lovit inapoi de efectul rece al reculului. Mai intai te face sa crezi ca orice actiune pe care o intreprinzi este acceptata in acelasi mod de cei din jurul tau, dar dupa ce ambitia iti este pusa in joc, dupa ce orgoliul actioneaza in favoarea ta si impotriva lor, descoperi uimit ca toate gloantele s-au risipit in idealurile lor. Le-ai omorat visele incercand sa cuceresti telul tau de o viata.
Invrajbit de materialism, fascinat de putere si manat in continuare de orgoliu, detii puterea absoluta si drumul de intoarcere spre ceea ce erai inainte isi pierde linia discontinua, santurile, culoarea.
Recunoaste! Efectul de recul te-a invins.
Iti aduci aminte cand ai vazut norii ultima oara? Daca i-ai vazut astazi miscandu-se usor, usor, inseamna ca socul efectului de recul nu a aparut la tine.. Inca..