Caut teoretician al iubirii.

Soarta iti aseaza multi oameni in cale de-a lungul timpului, oameni pe care ii trieaza la fel de usor cum ii aduce. Teoria e simpla: daca omul e facut sa-ti fie alaturi, va suporta alaturi de tine orice moment dificil prin care treci si iti va insenina ziua cand il vei vedea. Daca nu apartine lumii tale, va disparea la fel de usor cum a venit.

Dar cum te comporti atunci cand nu intuiesti daca el apartine lumii tale, daca se poate modela personalitatii tale, cu toate defectele pe care aceasta le implica si pe care el ar fi nevoit sa le suporte?

De ce cand cunosti o persoana de gen opus te schimbi instantaneu si, in momentele petrecute cu acea persoana, devii ceea ce nu esti? Simtim nevoia sa ascundem anumite fatete ale noastre, temandu-ne ca am putea fi respinsi si ne cream un altfel de portret in fata respectivului. Putini sunt cei care se destainuie in intregime oamenilor nou cunoscuti, pentru ca psihologic, nu pot accepta sa isi ofere sufletul la pretul pe care il ofera strainul. Dar asta e o alta dezbatere..

Ce ma intereseaza pe mine e legat de iubire. Iubirea e o teorema sau o axioma? Teorema se demonstreaza, axioma este un adevar fundamental admis fara demonstratie. Iubim. Dar nu este suficient niciodata pentru om. Trebuie sa-si sondeze toate straturile emotionale in cautarea dovezii. Oare de ce o iubesc? Cand am inceput? Nu mi-am dat seama de la inceput, dar pe ea o vreau. Iti permiti ca in putinul timp pe care il ai de petrecut in aceasta viata sa iti demonstrezi tie de ce o iubesti?

Si daca nu o iubesti, oare nu ar trebui sa-i spui? De ce  sa o minti? Nu ai tu dreptul asta, nimeni nu are dreptul sa insele, pentru ca, la urma urmei faptul ca nu esti sigur de sentimentele tale, dar totusi le afirmi, inseamna tradare. Una miseleasca. La sfarsitul relatiei, ar trebui sa lupti pentru ea daca intr-adevar o iubesti. Nu o lasa prada indoielii, nu ii permite sa se chinuie si sa se intrebe daca a cedat prea repede cand te-a cunoscut si ca poate ar fi trebuit sa astepte o marturisire sincera.

Pierdem mult timp in cautarea momentelor pretioase ale vietii. De ce sa nu ne purtam nebuneste macar pentru cateva clipe? Iti aduce o bucurie interioara atat de puternica. Fura-i cuiva un sarut. Nu te va respinge, pentru ca nu va avea cand sa reactioneze. Dar trebuie sa fii constient ca nici nu te va accepta (cel puti nu imediat) si probabil risti sa ii pierzi prietenia. Sau, cine stie.. poate se va gandi cat insemni pentru el/ea si te va saruta inapoi. Fa eforturi sa-ti realizez visele, pentru ca iti va da energie sau sentimentul ca esti in stare sa obtii orice.

Nu e o gandire idealista ce descriu eu. E un mod de a te binedispune in momente cand esti plin de negativism. Teorema iubirii presupune sa gasesti cai de demonstrare a definitiei. Si nebunia e o conditie primordiala a iubirii! Dar fii atent: sa nu ii promiti ei/lui niciodata ce nu ii poti da. Fii sincer de la inceput, pentru ca finalul doare ca naiba. Ustura si te face sa agonizezi.

Se cauta teoretician al iubirii. Iubirea e teorema sau axioma? Ce parere aveti?

Pista invingatorilor

Alegerile pe care le facem in viata sunt de cele mai multe ori o completare a valorilor noastre. Sau poate o confirmare ca drumul pe care ne aflam este cel bun. Oricum ar fi, acel drum trebuie gasit prin siguranta si suflet, respect si multa determinare.
Prima oara cand Matt a pasit pe pista de automobilism, a stiut ca va iubi acest sport. Simtea ca acesta este drumul sau in viata si ca, indiferent de ce ar urma, nimic nu l-ar impiedica sa renunte. Desi avea doar 9 ani cand tatal sau l-a dus la prima competitie de automobilism, in sufletul baiatului fiorii deja ii resuscitau toti porii, sunetul rotilor flamande de viteza il fascinau, facandu-l sa viseze dincolo de linia de sosire.
-Tati, de ce pilotii incetinesc in curbe?
-Pentru ca altfel drumul inselator i-ar duce in directii nedorite.
-Dar daca incetinesc, nu pot fi depasiti mai usor de cei din urma?
-Bravo, esti foarte istet pentru varsta ta. Asa este, doar ca daca observi bine pista, iti vei da seama ca ei toti lupta pentru acelasi lucru: linia de sosire. Daca risti si nu incetinesti la curbe, atunci vei ajunge unde nu trebuie. Si vei rata sa vezi primul, steagul de sosire.

-Tati, vreau si eu sa vad primul steagul cand voi fi mare.

Se întâmplă câteodată.. Un moment se opreşte în timp. Si pluteşte şi rămâne… pentru mai mult de un moment. Şi sunetul se opreşte… şi mişcările se opresc…pentru mult, mult mai mult de un moment. Şi apoi momentul dispăru.
Iar inima lui Matt incepu din nou sa bata.
“ -Tata, vino! Am nevoie sa ma ghidezi. E totul gol, nu mai vad linia. Este.. gol.”

Presa internationala profitase de accidentul lui Matt din ultimul Grand Prix al sezonului pentru a aduce in centrul atentiei viata tanarului ce a socat lumea automobilismului prin daruirea sa extraordinara. Desi nimeni din familia Hewit nu dorea sa comenteze nefericitul accident, speculatiile incendiau in fiecare zi mass-media, camufland scena competitiilor pe patru roti intr-un adevarat spectacol comercial. Insa lupta cu moartea a sportivului nu putea fi divulgata unor astfel de actiuni ieftine si lipsite de esenta. Doar el si amintirile legate de tatal sau aveau prioritate acum. De fapt, acestea i-au adus inapoi bataile inimii si respiratia.
-Matthew? Ma auzi? Poti sa deschizi ochii acum..
-Tati?
Cu emotie in glas , ridica prima pleoapa si apoi, intr-un gest infantil, bulbuca ochii pentru a-si arunca privirea asupra tortului acoperit de munti de ciocolata. Toti incep sa cante: “Multi ani traiasca, multi ani traiasca, la multi ani!”.
-La multi ani, dragule, il saruta tandru Linda, mama sa.
-Sufla in cele 10 lumanari si puneti o dorinta, baiete! Incearca sa fie una fara coada si fara mustati. Asta ai primit anul trecut.
-Tata, acum imi doresc..
Dupa un lung moment de tacere, o voce de femeie ii acopera gandurile tanarului.
-Domnule Hewit, ma auziti? Asistenta, cheama doctorul imediat. Pilotul nostru isi revine. In minte ii rasuna acel blestemat: “Sa fiu pilot de curse. Tata, asta imi doresc.”

Nu lăsa pasiunea ta să moară, scânteie cu scânteie în mişcarea continuă a lui “nu chiar”, “încă nu”, şi “deloc”.
Nu lăsa să piară eroul din sufletul tău în frustrarea vieţii pe care o meritai şi n-ai reuşit să o ai.
Lumea pe care o doreşti poate fi obţinută. Există. E reală. Să nu clachezi. E posibilă. E a ta.

Remuscare

Acum regret ca am trantit nervoasa usa, neprivind inapoi. Am crezut ca orice alt cuvant poate fi de prisos si am lasat tacerea sa decida pentru amandoi. A fost scurt, dar se pare ca imaginea acelui moment in mintea mea capata noi dimensiuni, se repeta intr-un ritual ce dureaza mai mult decat viata insasi. Ar trebui sa accept resemnata ceea ce destinul a ales fara sa-mi priveasca chipul sau fara a asculta motivele? Sa privesc in continuare trecutul cu o nepasare surda si care imi consuma fiecare clipa, chinuindu-ma cu un nesat amagitor? Si daca as vrea sa strig la tine, tacere? Daca ti-as complimenta pustietatea, as reusi sa smulg macar un ecou? Ar invinge singuratatea doar un singur si ciudat ecou? Sau mi-as pierde glasul in zadar incercand sa-ti acopar imensa prapastie?

De ce te incapatanezi sa ne inchizi in aceste cufere ale indiferentei, obligandu-ne sa ne traim viata chinuiti, ursuzi unii fata de ceilalti, reci si atat de pustii, dorind implinirea numai pentru noi?
Mi-ar placea sa iti alin durerea spunandu-ti ca doar vantul a facut acea usa sa se inchida, limitandu-ne lumile in cel mai crud mod cu putinta. Ai accepta sa te mint? Sa-ti tradez simtirile si sa-ti spun ca nu a fost vina mea.. Poate asa voi reusi sa scap de aceste remuscari. Da da, iti voi marturisi. Ma vei intelege si ierta. Te iubesc.
Acum regret ca nu am expediat niciodata aceasta scrisoare. Inca te iubesc, chiar daca .. usa ta e inchisa pe veci.

Lacrimi in culori de fond de ten

Nu mai are timp pentru nimic in ultima perioada. Isi imparte obiectiv clipele libere intre emisiunea de la radio si plimbarile pe malul Dambovitei cu al ei suflet iubit. I se citesc pe chipul palid riduri incrustate in pistrui, iar pe buzele mici si fragede apar semne usoare de uscaciune.
-Ce repede a atipit padurea anul acesta!
Zambind ascuns si cu chef de joaca, el ii raspunde:
-Uite unde era spiritul critic al naturii! Pastreaza opiniile critice pentru asta.. ii reproseaza scurt, tragandu-i corpul intr-o miscare rapida si brutala, reusind sa-i muste buza de jos.
Fascinata de placerea momentului, se lasa ademenita de miscarea sententioasa a buzelor lui si de pipairea deloc inocenta a degetelor mari, dar calde.
-Esti asa de prostut. Am venit sa admiram emotia pe care o degaja culoarea toamnei, il indeparteaza ea deloc convinsa daca a se rupe din imbratisarea ce o topeste. Face trei pasi mici si grabiti spre o poteca strearsa si continua:
-Ai privit norii astazi? Dar cerul? Si.. si.. culoarea pe care o citeste raul in fiecare..
-Taci acum! Vino repede sa vezi ce am gasit.
-Nu te cred. Ma minti, ii raspunde cu un fior in glas, curioasa de izbanda cercetasului ei.
-Hai sa vezi.. acum. Uite, imi leg mainile la spate si ma autoexilez in acest copac. Promit sa nu te maltrarez, copil.
-Promiti?
-Pe cuvant de.. dansator de samba.
Uimita de vraja momentului aude doar ultimul cuvant .. samba. Ce i-ar mai placea sa danseze samba. A vrut mereu sa fie lipsita de inhibitiii, sa danseze asa cum numai latinii adevarati o fac. Se apropie de ochii lui albastri si surprinde brusc un zambet ametitor pe chip. Grabeste pasul si ajunge in dreptul copacului ce ar trebui sa fie “castelul de exil” al condamnatului.
-Stai tu putin. Cand ai invatat sa dansezi samba, maestre? Si zici ca.. intrerupta imediat de bratele lui la fel de puternice ca si in prima noapte de dragoste, isi prinde mainile albe si usoare dupa capul lui. Ii gaseste obrajii reci si, cucerita de forma fetei lui, ii mangaie pometii in cautarea liniei masculine a chipului. Il saruta mecanic dupa ureche, incredintandu-i mainile mici gatului descoperit si atins in permanenta de narile vantului.

Priveste intalnirea perfecta dintre munte si cerul senin. El da sa o sarute pe gat, dar refuzul ei este categoric. In schimb, ii ofera fruntea pentru a o acoperi de fiorii reci ai padurii. Suspina si arunca fascinata un bob de lacrima pe crestetul lui.
-Stii ce voiam sa-ti arat adineaori?
-Cum dansezi samba? Esti prea bun pentru mine, il saruta suspinand iar.
-Da da, si asta. Dar, uite, plangacioasa mea.. Aceasta frunza se asemana cu chipul tau. Nu radiaza bucurie si emotie ca tine, dar amandoua v-ati scris povestea vietii privind mereu la toamna si la joaca norilor cu culori si umbre. Intelegi?
Priveste cuvintele lui ca un invatacel in prima zi de scoala.
I-ar placea sa fie adevarat, sa stie ca asemenea unei frunze, poate vibra si poate fi descoperita in nuantele tomnatice si palide. Dar viata ei nu a fost asa. Nici acum nu este. Mai are timp .. poate doar pentru a isi da pometii cu un auriu fond de ten.
Si suspina.. si se gandeste..