Nu mai auzeam nimic, totul era cufundat in amorteala. Ma gaseam in acest tren care, desi incetineste, pare sa conduca spre infinit si care proiecteaza pe geam episoade din viata mea. Nu mai doare nimic, cusaturile parca nici nu au existat, iar starea de greata nu mai este acolo. Nu am nici perfuzia in mana, iar vanataile din dreptul venei parca nu au existat, cel putin nu de curand. Nu mi-e foame, dar as vrea sa se opreasca amorteala si sa aud oamenii din salon. Au disparut ca si cand nu le-ar fi pasat ca eram intinsa in pat si varsam anestezicul.
Vad! Acum vad si aud! Sunt intr-un parc si privesc cum un baiat ii fura inghetata din mana fetitei pistruiate de langa el. Mama lor nu este de acord si ii ofera doar jumatate din acea inghetata baiatului, intrucat el deja o mancase pe a lui, recuperandu-i fetitei marfa furata. Ea alearga si el o impinge. Incerc sa o prind, dar nu pot. Ma tine ceva.. O sa cada, are dreptul sa fie prinsa, are dreptul sa isi gaseasca un brat care sa o apere atunci cand mama ei nu o poate veghea.
Nu reusesc sa intind mana spre ea.
“Ioana, ti-am zis de mii de ori sa nu te mai joci cu fratitu. Nu stie sa se poarte. Vino incoace, Cristi!”
Ioana.. unde am mai auzit acest nume? Ioana, intoarce-te! Nu ma lasa! Cum o sa fie viata fara tine? Hai iar la iaz, sa-mi scalzi sufletul clocotit in parfumul tau. Ioanaa..
-Bine ai revenit, domnisoara. Nu inchide ochii iar, ai fost la cativa pasi sa intri in moarte cerebrala. Ramai cu noi!
Cusaturile dor, dar acum am senzatia ca inima mi-e cusuta si nu pielea. Vreau inapoi in tren, unde nu aveam drept de decizie asupra drumului meu. Vreau sansa sa salvez pistruiata!
Comentarii recente