Amorteala

Nu mai auzeam nimic, totul era cufundat in amorteala. Ma gaseam in acest tren care, desi incetineste, pare sa conduca spre infinit si care proiecteaza pe geam episoade din viata mea. Nu mai doare nimic, cusaturile parca nici nu au existat, iar starea de greata nu mai este acolo. Nu am nici perfuzia in mana, iar vanataile din dreptul venei  parca nu au existat, cel putin nu de curand. Nu mi-e foame, dar as vrea sa se opreasca amorteala si sa aud oamenii din salon. Au disparut ca si cand nu le-ar fi pasat ca eram intinsa in pat si varsam anestezicul.

Vad! Acum vad si aud! Sunt intr-un parc si privesc cum un baiat ii fura inghetata din mana fetitei pistruiate de langa el. Mama lor nu este de acord si ii ofera doar jumatate din acea inghetata baiatului, intrucat el deja o mancase pe a lui, recuperandu-i fetitei marfa furata. Ea alearga si el o impinge. Incerc sa o prind, dar nu pot. Ma tine ceva.. O sa cada, are dreptul sa fie prinsa, are dreptul sa isi gaseasca un brat care sa o apere atunci cand mama ei nu o poate veghea.

Nu reusesc sa intind mana spre ea.

“Ioana, ti-am zis de mii de ori sa nu te mai joci cu fratitu. Nu stie sa se poarte. Vino incoace, Cristi!”

Ioana.. unde am mai auzit acest nume? Ioana, intoarce-te! Nu ma lasa! Cum o sa fie viata fara tine? Hai iar la iaz, sa-mi scalzi sufletul clocotit in parfumul tau. Ioanaa..

-Bine ai revenit, domnisoara. Nu inchide ochii iar, ai fost la cativa pasi sa intri in moarte cerebrala. Ramai cu noi!

Cusaturile dor, dar acum am senzatia ca inima mi-e cusuta si nu pielea. Vreau inapoi in tren, unde nu aveam drept de decizie asupra drumului meu. Vreau sansa sa salvez pistruiata!

Frumoasa studentie. Iti declar dragostea!

Nu mai am timp.. nu mai gasesc bucati mari de memorie care sa se conserve pentru a-mi dicta ce sa scriu, chiar si in cateva randuri.

Simt ca ma ascund pe mine prin faptul ca nu mai alunec spre idei noi pe blogul asta, care deja pare prafuit. Unele articole deja imi suna straine, nu imi recunosc durerea in randurile lor, nu imi recunosc existenta in lacrimile fierbinti varsate parca pe tastura vechiului si noului meu laptop.

Unde sunt? Am ajuns in locul in care sunt extrem de multumita de ce fac, pentru ca nu am nici un moment de respiro. Ma bucur ca viata mea e asa de incarcata incat nu ma pot gandi la neajunsuri. Mai pasesc uneori spre ispite care imi apar inainte si ma intreaba: “pana cand? nu vrei sa creezi pentru a sti ca inca traiesti?”. Dar nu le raspund. Pentru ca nu am timp.

Plec in US. Mai exact, in Texas. Si asta ma implineste, pentru ca e un scop de viata pe care simt ca il pot duce la capat. Dumnezeu sa ma ajute, El o face fara a avea alte beneficii. O face cu bunatate si cu generozitate. Iti multumesc, Doamne! Le multumesc si celor care mai citesc din cand in cand aceste randuri. Sunt scrise pentru mine (atunci cand gasesc ragazul sa simt tastele), dar daca cineva poate invata din experienta unui copil care isi construieste identitatea in capitala Romaniei, atunci sunt bineveniti sa intervina in viata mea.

E frumos sa creezi pentru altii si e mai frumos cand iti dai seama ca munca iti este apreciata.. chiar si atunci cand nu ai depus un efort considerabil pentru a gandi doua idei. Vreau sa ii multumesc in special unei persoane dragi, un “cineva” care stiu ca imi citeste sufletul transcris in “Comercializez idei” si nu ma judeca, pentru ca a invatat ca asta il costa. Sau, ma rog, l-a costat..

E vorba despre tine, copil bun si care nu ai uitat cum ne jucam cu declaratiile de dragoste, atunci cand le simteam. Iti multumesc ca privesti tot ce manuiesc si ca ma sprijini sa continui. Ai fost langa mine si atunci cand nu stiam pe ce drum sa o iau, dar nu ai zis nimic, desi stiai ca fac alegerea gresita. Esti foarte apropiat de mine si cred ca e bine sa stii ca ma gandesc la tine.. Poate mai des decat crezi! Imi lipsesti, dar nu ti-o zic, pentru ca nu as vrea sa vezi ca sunt slaba.

Imi lipsesti. Dar am studentia pentru a nu ma gandi la tine. Si studentia  e de vis!

Cristian Paturca – Imnul Golanilor